Viaţa omului e până la urmă doar o problemă de supravieţuire (şi de reproducere), astfel că în mod firesc, toate gândurile şi acţiunile omului sunt bazate pe necesităţile şi pornirile sale instinctuale. Fiind naturale. ele nu sunt nici bune, nici rele.
Gândurile şi acţiunile devin însă „bune” sau „rele” când le comparăm cu anumite repere culturale numite legi morale, apărute ca o condiţie esenţială pentru a se putea trăi în comun cu alţi semeni, într-o anumită societate. În acest scop orice individ e obligat să respecte nişte reguli de convieţuire. Acestea stabilesc ce e „binele” şi ce e „răul” - noţiuni legate de viaţa socială, de relaţiile cu cei din jur.
Morala este activitatea mintală care se ocupă de categorisirea celorlalte activităţi omeneşti în „bune” sau „rele”. Legile moralei reprezintă reguli de purtare individuală care consfinţesc experienţa colectivă tradiţională despre comportarea ce a asigurat succesul şi dezvoltarea grupului, adică supravieţuirea colectivităţii respective. Întrucât soluţiile de supravieţuire corespunzătoare mediului geografic etc. au fost foarte diferite, fiecare societate stabileşte ce e răul şi ce e binele în cadrul ei. Legile moralei oficiale sunt diferite la diverse societăţi (civilizaţii) şi au evoluat de-a lungul timpului împreună cu condiţiile de trai şi moravurile societăţilor respective. De exemplu, legile moralei nu sunt aceleaşi în regimul comunist şi în cel capitalist (deşi oamenii sunt aceiaşi).
Există câteva legi morale cu valabilitate universală: să nu ucizi etc.; dar ele sunt puţine. Majoritatea regulilor nu sunt valabile oriunde pe glob. Pentru utilizarea curentă, legile moralei au fost prezentate practic sub forma legilor religioase (vezi cele 10 porunci biblice), sau a legislaţiei juridice.
Principiul de bază al moralei este cel al binelui şi răului – restul valorilor morale, sau virtuţile, decurg din acesta. „Binele” înseamnă aplicarea în practică a regulii: fă-i altuia ce ţi-ar place să-ţi facă el ţie (sau: ce îţi faci şi ţie). Sau a regulii inverse: ce ţie nu-ţi place, altuia nu face.
Aristotel zicea că singurul rău pe lumea asta ar fi excesele: prea mult sau prea puţin – din orice lucru, acţiune, gând, sau caracteristică: mâncare, plăcere, foame, cald, avere etc.
Calificarea gândurilor şi faptelor drept bune sau rele se aplică fiecărui om, atât în privinţa vieţii sale personale, considerată izolată, cât şi a celei trăite în grup, legată de relaţiile sale interpersonale.
Valorile morale (sau virtuţile) reprezintă aplicarea la orice fel de acţiune omenească a regulii „binelui” (a acţiunii corecte, corespunzătoare intereselor colective), respectiv de respingerea şi condamnarea „răului”.
Opusul virtuţii este viciul. Viciul, sau „răul”, sau păcatul, este acţiunea egoistă, cu ignorarea necesităţilor celorlalţi membri ai grupului, reprezintă supunerea individului faţă de instincte şi acţionarea în consecinţă, respingând raţiunea şi altruismul. „Răul” nu e ceva absolut, produs de vreun diavol, ci pur şi simplu e prezent în noi permanent. N-avem ce face, trebuie să trăim cu el, să-l acceptăm şi să ne împăcăm cu el.
Cum se poate lupta cu „răul” din noi?
În primul rând prin constatarea şi acceptarea existenţei sale.
Apoi, prin spălarea minţii. În fond, noi am inventat în mintea noastră clişeele (noţiunile) binelui şi răului, ele nu există în realitate: Natura, lumea, sunt neutre, indiferente. Sarcina e ca noi să ne adaptăm realităţii lumii, nu să dorim sau să impunem schimbarea lumii, pentru a o face să corespundă unor închipuiri ale minţii noastre.
Mentalitatea (sau atitudinea) este maniera în care individul gândeşte pentru a-şi rezolva toate problemele legate de viaţă şi de relaţiile sale cu societatea şi cu mediul natural. Mentalitatea este determinată atât de moştenirea genetică, cât şi de educaţia individului. Ea poate fi: optimistă sau pesimistă, activă sau pasivă, constructivă sau distructivă, afirmativă sau defensivă, prietenoasă sau duşmănoasă şamd.
Moralitatea este mentalitatea care respectă legile morale.
Caracterul unui om este caracteristica ce arată modul în care individul rezolvă problemele vieţii şi se manifestă în relaţiile cu el însuşi, cu semenii şi cu Natura.
Conform DEX: CARACTÉR, caractere, s.n. 1. Ansamblul însuşirilor fundamentale psihice-morale ale unei persoane, care se manifestă în modul de comportare, în ideile şi în acţiunile sale. ♦ Personalitate morală fermă. ♦ Însuşire morală care se manifestă prin perseverentă, voinţă fermă şi corectitudine. Om de caracter.
Deci caracterul nu este reprezentat de vorbe, scrise sau vorbite, ci de idei ferme şi corecte şi de faptele prin care ideile prind viaţă. Caracterul poate fi bun sau rău, infect sau ireproşabil. Cum se decide încadrarea unui om la caractere tari sau la caractere de evitat? Pentru asta se folosesc două criterii:
1. faptele lui;
2. corespondenţa faptelor sale cu interesul general.
Fără luarea în consideraţie a ambelor condiţii – aprecierea e incompletă şi inexactă.
Caracterul bun este capacitatea de a face fapte bune, adică altruiste, de a respecta în purtarea sa valorile morale considerate „corecte” de grupul din care face parte. De exemplu noi considerăm că hoţia este ceva reprobabil, dar numeroase societăţi (triburi) din Africa o consideră virtute; la fel gândesc şi unii minoritari de la noi.
Caracterul rău este însuşirea omului de a fi egoist şi a nu respecta valorile morale „bune”, de a se gândi numai la satisfacerea nevoilor şi instinctelor sale personale, neluând în consideraţie şi interesul colectiv.
Din punctul de vedere al moralei, caracterul este trăsătura esenţială a individului, de la care decurg majoritatea celorlalte carateristici ale purtării.
În general faptele (acţiunile) conforme cu valorile morale sunt nenaturale, deoarece contravin pornirilor instinctuale, şi rezultă numai ca urmare a unei constrângeri impusă de grup. Omul nu făptuieşte acţiunile morale bune în mod instinctiv, ci numai în urma unei gândiri din care rezultă avantajul acestei alegeri. Pentru a ajunge să raţioneze astfel, individul trebuie însă educat „bine” (educaţie morală) – în sensul constatărilor de mai sus.
În fond, toată „morala” reprezintă rezultatul unei transformări a individului uman (a animalului nou născut) datorată învăţăturii. Aproape că putem zice: „învăţătura este morala – şi invers”. Deci, moralitatea unui individ este strâns legată de cantitatea de învăţătură (în realitate – de educaţie) pe care a însuşit-o (însă e nevoie ca educaţia să fie corectă!). Fiind contrară instinctelor, orice fel de învăţătură: matematica, gramatica etc. va fi respinsă în mod natural de copii şi trebuie făcută prin constrângere (la adulţi apare însă interesul pentru învăţătură, căci ei sunt în stare să constate că le uşurează viaţă).
Atât răul cât şi binele sunt molipsitoare, numai că binele se răspândeşte cu viteză mult mai mică.
Prin educaţie se poate modifica atât mentalitatea cât şi caracterul individului. Educaţia morală înseamnă formarea unui caracter bun. Această educaţie „bună” se poate face:
- în diverse locuri: în familie, în şcoală, în societate, în armată, în instituţii de reeducare (închisori, lagăre etc.);
- în multe feluri: prin învăţare, constrângere etc.;
- în orice împrejurare: la joacă, la lucru, în şcoală, într-o călătorie şamd.
Există însă şi educaţie „rea”. Aceasta înseamnă cel mai adesea fie lipsa oricărei educaţii, fie o educaţie bazată pe alte principii morale decât cele pe care le considerăm noi că sunt „bune”.
Din cauză că purtarea „rea” ţine de corp (instincte), practic nu se poate face educaţie morală fără a implica şi corpul, doar pe calea minţii. De aici rezultă necesitatea educaţiei fizice formatoare de caracter.
Individul care respectă valorile morale datorită raţionamentului are o purtare etică şi contribuie astfel la bunul mers al grupului (comunităţii, naţiunii) sale.
Există şi posibilitatea ca după o perioadă îndelungată de purtare etică, unii indivizi să se transforme interior, ajungând să-şi controleze (sau atrofieze) instinctele. În acest caz ei vor respecta valorile morale în mod instinctiv, fără să se mai gândească, iar purtarea lor se numeşte morală. Foarte puţini indivizi ajung însă la o purtare morală. Scopul întregii străduinţe în vederea civilizării oamenilor este dispariţia purtărilor imorale, adică dispariţia Ego-centrismului, neutralizarea Eu-lui. Dificultatea comportării morale constă în respectarea intereselor general, ale celorlalţi (conform raţiunii), înaintea celor personale (cum cer instinctele). Drumul spre desăvârşire este marcat de îndemnul “gândeşte şi munceşte (cu cap)”, prin care individul ajunge să se antreneze mereu, să-şi autocontroleze instinctele şi perfecţioneze trăsăturile corporale, mintale şi spirituale, fără încetare, până devin „corecte”.
Lipsa moralităţii şi degenerarea biologică sunt două boli mortale de care omenirea civilizată suferă cu ne-simţire (aceasta fiind poate a treia boală). Criza lumii actuale este o criză morală (însă nu spirituală sau religioasă). Să nu mai pierdem timpul căutând alte explicaţii savante, ci să înţelegem, să acceptăm şi să participăm la această realitate, care ne face pe fiecare în acelaş timp nu doar părtaş şi făptaş la acţiunea speciei umane, ci şi victimă a acţiunilor celorlalţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu